Ivy nu se aștepta să fie ignorată la nunta celei mai bune prietene, până când a ajuns acolo și a aflat adevărul șocant. Mirele? Cel pe care îl cunoștea de-o viață. Trădarea? De neiertat. Când trecutul ei se ciocnește cu prezentul, Ivy trebuie să decidă: să plece pentru totdeauna sau să-l înfrunte pe mire.
Când cineva a menționat pentru prima dată nunta lui Amber, am râs.
„Stați, care Amber?”, am întrebat, sorbind din cafea și fiind complet distrasă de bucata uriașă de cheesecake din fața mea.
La masă s-a așternut liniștea. Patru perechi de ochi s-au fixat asupra mea de parcă tocmai mărturisisem o crimă.
„Vorbești serios, Ivy?”, a întrebat în cele din urmă Lauren. „Amber Amber. Amber a noastră.”
Mi s-a strâns stomacul.
„Nu, mi-ar fi spus. Sigur! Voi, băieți, pur și simplu vă luați de mine!”
Jack s-a mișcat stânjenit, aproape răsturnându-și cafeaua.
„Ivy, ea… ea a trimis invitațiile acum câteva săptămâni. Acum aproape o lună”, a spus el.
Aproape că mi-am vărsat cafeaua.
Invitația mea nu a ajuns niciodată.
La început mi-am spus că era o greșeală. Poate se pierduse în poștă? Sau poate voia să-mi spună personal?
Dar era absurd! Când eram mici, vorbeam mereu că vom fi domnișoare de onoare una pentru cealaltă… deci ce se întâmplase?
Au trecut săptămâni. Au trimis noi invitații. Am văzut cum unele dintre prietenele mele scriau pe rețelele de socializare și o menționau, bucurându-se că vor împărtăși cu Amber ziua cea mare.
Dar era inutil! Când eram mici, vorbeam mereu despre faptul că vom fi domnișoare de onoare una pentru cealaltă… Deci, ce a fost asta?
Au trecut săptămâni. Au trimis noi invitații. Am văzut cum unele dintre prietenele mele scriau pe rețelele de socializare și o menționau, bucurându-se că vor împărți cu Amber ziua cea mare.
Abia așteptăm să te sărbătorim!
Vei fi cea mai frumoasă mireasă, Amber!
Petrecerea burlacelor!!!
Rochiile au fost cumpărate.
„Am cumpărat această rochie superbă, de un albastru intens, Ives”, mi-a spus Lauren la telefon. „Și cerceii bunicii mele vor completa perfect ținuta. Te-ai hotărât deja ce vei purta?”
„Lauren, încă nu m-a invitat”, i-am spus. „Deci…”
Nu am întrebat-o pe Amber de ce. Am așteptat. Și i-am dat toate ocaziile să-mi spună. Dar ea nu mi-a spus. Nici măcar când am mers să ne facem manichiura.
Nu eram sigură că vreau să petrec timp cu ea, dar voiam să aflu dacă îmi va spune adevărul. Sau ceva despre nunta ei, dacă tot venise vorba. Și, să fiu sinceră, am fost foarte surprinsă că a acceptat să vină cu mine.
„Aleg o culoare neutră pentru unghii”, a spus Amber, strălucind de fericire.
Când m-am uitat la mâna ei, nici măcar nu avea verigheta.
„Minunat”, am spus. „Eu aleg roșu aprins”.
Ce i-am făcut de este gata să-mi ascundă acest mare secret? Oare i-am cauzat vreo durere?
Oare credea că am de gând să-i stric nunta și să fug cu mirele?
Ce naiba?
Dar ceva nu era în regulă, și știam asta din adâncul sufletului meu. Amber mă evita, și trebuia să aflu de ce.
Așa că, în ziua nunții, am stricat totul.
Nu am mai vorbit cu Amber de când am fost la manichiură și de când discuțiile despre nuntă au scăpat de sub control. Ea m-a blocat chiar și pe rețelele de socializare, iar Lauren mi-a arătat capturi de ecran cu mesajele ei.
„Îmi pare rău, Ives”, mi-a spus ea într-o zi, când stăteam în parc și mâncam înghețată. „Nu știu ce a apucat-o pe fata asta. Ai încercat să vorbești cu ea?”
„Am fost la manichiură acum câteva săptămâni”, i-am mărturisit. „Dar nu am întrebat-o direct. Nu purta niciun inel sau altceva. Cred că pur și simplu nu vrea să fiu acolo.”
Dar acum stăteam în fața intrării în sală, privind cum oaspeții intrau, cum zâmbetele le luminau buzele și aerul se umplea de conversații vesele. Mă simțeam nelalocul meu. Îi cunoșteam pe majoritatea celor prezenți. Eu și Amber eram prietene de atât de mult timp, încât și familia ei îmi era apropiată.
Trebuia să-mi spună. Trebuia să-mi spună.
Dar de ce nu a făcut-o?
Mi-am amintit că ultima dată când am vorbit a fost înainte să apară vreo mențiune despre nuntă, fie de la prietenii noștri, fie de pe rețelele sociale ale lui Amber.
Eram la ea acasă, stând pe podea, împărțind o sticlă de vin. Între noi erau răspândite reviste de nunți, iar eu am aruncat o privire asupra unei rochii care, după cum știam, ar fi trebuit să-i placă.
În seara aceea era tăcută. Tensionată. Am ignorat-o, gândindu-mă că e stresată din cauza serviciului.
„De ce ai atâtea reviste de nunți?”, am întrebat-o.
„Pentru că este următorul proiect la care lucrez”, a răspuns ea cu precauție. „Proiectarea și confecționarea rochiilor de mireasă. Dacă voi reuși, Ivy, voi avea mai mulți clienți. Știu asta.”
Oare mințea? Își planifica atunci nunta?
Acum mi-am amintit expresia feței ei, mâinile ei strângând paharul cu vin, când i-am pus întrebări despre rochia de mireasă a visurilor ei. Situația s-a înrăutățit când am întrebat-o despre mirele visurilor ei.