„Am depășit faza în care ne dorim ca logodnicii noștri să fie vedete de cinema”, am râs eu. „Ai o imagine în minte când te gândești la asta?”
„Trăiești prea mult în mintea ta, Ivy”, mi-a spus ea, respingându-mă.
Ar fi trebuit să-mi dau seama imediat că ceva nu era în regulă.
Nu m-am strecurat înăuntru, ca într-un film dramatic. Pur și simplu am intrat cu încredere pe ușă, încercând să dau impresia că locul meu era acolo.
Chiar și când m-am hotărât ce să port, nu am vrut să ies în evidență. Am vrut să mă amestec în mulțime, să arăt destul de bine pentru o astfel de ocazie, dar fără să atrag atenția.
Locul unde se desfășura evenimentul era uimitor: lumină aurie difuză și decor elegant. Era perfect. Purtând amprenta lui Amber. Ea a pus toată sufletul în nunta ei.
Oaspeții se înghesuiau în jur, ascultând muzică romantică, cu pahare de șampanie în mâini, îndreptându-se spre locurile lor.
Și pentru o clipă m-am convins că totul era o neînțelegere teribilă.
Până când am intrat în sala principală, unde oaspeții își ocupaseră deja locurile.
Și știți ce? Întreaga sală a amuțit.
Oamenii se uitau la mine, unii șușoteau, alții aruncau priviri pline de compasiune. De parcă tocmai fuseseră martorii unei tragedii.
Mi s-a strâns stomacul cu atâta putere, încât am crezut că o să leșin.
Continuă să respiri, Ivy, mi-am spus în gând.
Dar, sincer, ce naiba se întâmplă?
Și atunci am văzut-o.
Amber stătea la intrarea în cameră, într-o rochie albă superbă, arătând ca un cerb prins în lumina farurilor.
Și apoi l-am văzut pe el.
La altar stătea tatăl meu, îmbrăcat într-un elegant smoking negru, îmbrățișând-o pe Amber.
Același tată care m-a părăsit când aveam zece ani. Același tată pe care nu l-am mai văzut de atunci.
Brusc, lumea s-a întunecat. Și am simțit că podeaua de sub mine a dispărut complet. Am deschis gura, dar cuvintele nu mi-au ieșit.
Amber știa.
Știa tot timpul. De aceea nu fusesem invitată.
Mi-a ascuns asta.
Mi-am dorit să mă scufund în pământ și să dispar.
Apoi a vorbit tatăl meu.
Vocea lui era mai gravă decât îmi aminteam, dar în momentul în care mi-a rostit numele, am avut din nou zece ani, stăteam la fereastră și așteptam omul care nu s-a mai întors.
Dar nu mai eram fetița aceea.
Și nu aveam de gând să-i las să se prefacă că totul era în regulă.
Am respirat adânc și am făcut un pas înainte, tocurile mele lovind cu zgomot podeaua lustruită.
Oaspeții au rămas nemișcați, privirile lor trecând de la mine la Amber și la tatăl meu.
Amber.
Fata care era cea mai bună prietenă a mea, confidenta mea, sora mea în toate, cu excepția legăturii de sânge, ascunsese asta de mine.
M-am întors spre tatăl meu. Fața lui era de necitit.
Căutam ceva, remușcare, rușine, orice, dar am văzut doar ezitare.
De parcă nu era sigur dacă merita să mă recunoască.
Nu i-am lăsat de ales.
„Tu”. Vocea mea era calmă, dar în sufletul meu se dezlănțuise un uragan.
„Ai de gând să stai aici ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?”
Mărul lui Adam a sărit când a înghițit, iar degetele i s-au strâns convulsiv pe părțile laterale.
„Eu… Ivy…”
Amber s-a repezit în față și s-a așezat între noi, cu ochii implorători.
„Ascultă, voiam să-ți spun…”
„Când, Amber?” am răbufnit eu. „Înainte sau după luna de miere? Sau poate când erai însărcinată cu fratele meu vitreg?”
Ea s-a încruntat.
„Nu știam cum să…”
„Cum ce?” Vocea mi se frânse. „Să-mi spui că te măriți cu tatăl meu? Cu omul care m-a abandonat când aveam zece ani?”
Un murmur a trecut prin mulțime, dar eu aproape că nu l-am auzit.
„De ce acum? După atâția ani, de ce Amber? De ce tocmai ea?”
Tatăl meu a suspinat încet, frecându-și tâmplele, de parcă ar fi fost doar o confruntare incomodă, și nu răsplata pe care o merita.
„Știu că trebuie să-ți explic.”
Am râs batjocoritor.
„Îmi datorezi mai mult de atât.”
A expirat, privindu-mă în sfârșit în ochi.
„Am plecat pentru că trebuia, Ivy, nu pentru că voiam.”
Am râs tare. Râsul meu a sunat gol și amar.
„M-ai lăsat să cred că ai murit sau ceva de genul ăsta. M-ai lăsat să cred că nu merit să-mi ceri iertare.”
Amber plângea, ștergându-și ochii, de parcă ea ar fi pierdut ceva.
M-am întors spre ea, vocea mea era aspră.
„Dar tu? Când ai decis că e o idee bună să te măriți cu tatăl meu dispărut?”
Ea și-a îndreptat privirea, vinovăția umbrindu-i fața.
„Ei bine, felicitări, probabil”, am spus. „Acum sunteți oficial o familie. Sper că a meritat.”
M-am întors pe călcâie și m-am îndreptat spre ieșire.
„Ivy, te rog. Nu vreau să te pierd din nou, draga mea.”
M-am oprit, dar nu m-am întors. Vocea mea era rece și distantă când am vorbit.
„Te rog, Philip”, am spus. „M-ai pierdut cu mulți ani în urmă. Pur și simplu nu ți-a păsat suficient încât să mă cauți”.
Și cu aceste cuvinte am plecat de la nunta celui mai bun prieten al meu. De la nunta tatălui meu.
Și, în cele din urmă, am plecat din viața amândurora.
În acea seară, stăteam în mașina mea, parcată lângă casă.
Capul îmi era încă amețit și nu puteam să-mi scot din minte imaginea lui Amber și a tatălui meu. O parte din mine voia să afle mai multe… De exemplu, cum s-au cunoscut și s-au împrietenit. Dar nu-mi păsa. Mă durea prea tare.
Amber mi-a trimis un mesaj.
Ivy, îmi pare atât de rău. Te rog, vorbește cu mine.
M-am uitat fix la mesaj, cu mâinile tremurând.
Apoi l-am șters încet.
Afară, un felinar pâlpâia.
Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că în sfârșit nu mai aștept la fereastră.
Ce rost are să-l aștept pe acest om? Și să aștept până când Amber va înțelege cât de mult s-a înșelat?
Nu, mulțumesc. Mi-a ajuns.
Tu ce ai face?